Beck Review

Synopsis: Pentru cei 14 ani ai săi, Yukio Tanaka e un tip al naibii de plictisitor. Poate că singurul lucru interesant din toată viaţa lui sunt ochii lui mari. Nu are nicio direcţie în viaţă şi visează să scrie o autobiografie ceea ce e absurd şi foarte ironic dacă ne gândim la cât de interesantă e viaţa lui.

Îşi doreşte o viaţă mai interesantă, dar e timid şi are o personalitate oarecum nevrotică care îi este cel mai mare duşman. Viaţa lui începe abia atunci când îl întâlneşte pe Ryusuke Minami, un adolescent de 16 ani rebel venit din America care se întâmplă să fie într-o trupă rock numită după câinele său peticit - Beck

...şi cam asta e.

Dacă ar trebui să te decizi dacă sau nu să vizionezi acest anime bazându-te doar pe synopsis şi poate şi pe un scurt trailer de pe You Tube este destul de probabil să pierzi şansa de a vedea un anime considerat (de mine cel puţin) a fi printre cele mai de seamă. Şi asta doar pentru că într-o scurtă descriere pierzi detaliile ce fac acest anime atât de apreciat la toate cele trei nivele: grafică, sunet şi fir epic (povestea).

Atunci despre ce este Beck aka Mongolian Chop Squad? Poveşti despre tineri ce se redescoperă pe ei înşişi găseşti cu duzina, aşa că premiza iniţială a lui Beck nu va stârni prea multă agitaţie. De fapt are chiar toate elementele pe care le aştepţi de la o astfel de premiză: băiatul modest şi rezervat în pielea protagonistului, existenţa lui goală, talentul său latent şi mentorul carismatic care descoperă acel talent şi, desigur, interesul în dragoste.

Oricum, Beck se distinge prin două lucruri foarte importante. Primul ar fi cât de bine se evocă alura plăcută a scenei de rock underground, al doilea sunt clipele când în faţa ochilor ia viaţă o pasiune personală, în acest caz fiind muzica. E o concluzie ce se subînţelege faptul că Koyuki se va alătura în aventura muzicală a lui Ryusuke, dar demonii sorţii fac ca această călătorie să fie mai abruptă şi mai dificilă.

Energia electrizantă a audienţei ce dansează şi scenele de spectacole live din cluburile de rock face uşor de înţeles forţa magnetică ce o are scena asupra lui Koyuki. Aproape toată muzica din acest anime este redată uneori cu mici variaţii, fluctuaţii şi defecte specifice spectacolelor live şi se simt vibrând ritmurile specifice hard rock-ului american ceea ce este foarte diferit de sunetele chinuite de pisică în călduri ale idolului muzical iniţial al lui Koyuki făcând ca fascinaţia sa pentru "noul sunet" să crească mereu în intensitate.

Încă din primele episoade putem remarca multe elemente care stârnesc interesul: muzica, un simţ al umorului bine conturat, o privire asupra dramelor din fiecare zi, un câine Frankenstenian (am inventat eu cuvântul ăsta), dar fascinaţia pentru Beck se datorează în primul rând puterii acestui anime. Seria aduce la un loc, ca într-un bol cu ingrediente, talentul latent, munca asiduă şi, de ce nu, norocul chior, care să-l transforme ca la carte pe Koyuki dintr-un nimeni veritabil într-un muzician dedicat. Cu toate că la început adolescentul se foloseşte de interesul său pentru muzica rock ca de o ocupaţie în lipsă de ocupaţie, o metodă de a o atrage pe fata de care este îndrăgostit (haide, nu-l putem condamna; oricare băiat de vârsta lui ar face acelaşi lucru), dar şi ca de un bandaj cu ajutorul căruia să-i oblojească egoul rănit de atâţia ani de mediocritate.

Acest realism şi sinceritate prin care este prezentată minuţios viaţa unui adolescent fac uneori să se mai piardă totuşi din intensitatea necunoscutului, dar dă o senzaţie de familiaritate, de confortabil, făcându-te să te implici emoţional în acţiune.Muzica nu este însăşi singura cale prin care protagonistul încearcă să scape de stigmatul de mediocru, iar înainte de asta, printr-o conjunctură de evenimente, el este înrolat într-un club de înot având drept instructor pe Saitou, un bărbat de vreo 40 de ani, burlac şi destul de ataşat de pornografie încât să rămână burlac şi ceilalţi 40 de ani cât i-au mai rămas din viaţă.

Faptul că Saitou are o personalitate atât de distinctă, incursiunile în viaţa lui personală scoţând la iveală cele mai murdare secrete (nu doar incursiunile ci şi alcoolul), dă o notă suplimentară de realism încât nu vei şti dacă să simpatizezi acest personaj pentru caracterul lui sau îl deteşti căci e un personaj grotesc, parcă desprins dintr-un bust victorian.

Reîntâlnirea cu Izumi (Ishiguro) trezeşte în Koyuki nişte amintiri de când era mai mic şi surpriză, tot o persoană mediocră era. Afecţiunea din trecut se transformă acum într-un vag sentiment de atracţie şi până la urmă în iubire, iar eroul nostru va încerca să-i capteze atenţia mai întâi alăturându-se în clubul de înot, apoi în trupa lui Ryusuke.

Acesta din urmă se încadrează în tipologia adolescentului leneş, dar incredibil de talentat şi care nu luptă decât pentru visul său. De-a lungul seriei el are conflicte cu lumea interlopă din cauza chitarei sale Lucile, o Les Gipson veritabilă cu o istorie originală în spate (urmele lăsate de gloanţe spun totul) şi a câinelui peticit pe nume Beck, de unde şi numele trupei ce va fi înfiinţate de Ryusuke.

Dorinţa sa de a ajunge în top chart pare a fi de domeniul fantasticului când ne este prezentată lumea dură şi neiertătoare a industriei muzicale în care un singur om, Ran, guvernează totul după bunul său plac încât nu poţi decât să realizezi că dacă vrei să ai succes trebuie să devii târfa lui docilă. Ryusuke nu tolerează asta şi va încerca să şantajeze sistemul bazându-se doar pe talentul trupei sale, încercând totodată să fie ucis de cei din lumea interlopă.

Revenind la Koyuki, sentimentul acela vag de atracţie pentru Izumi dispare complet în momentul când o întâlneşte pe Maho, sora lui Ryusuke. Ieşind din toate tiparele adolescentei tipice japoneze, Maho e o fată exuberantă cu o personalitate după modelul tipic occidental-american, plină de nuri şi senzualitate dar totodată dură şi uneori chiar violentă. Punctul culminant al legăturii dintre ei o reprezintă momentul în care cei doi fac baie amândoi, goi, noaptea, în piscina şcolii, imitând vedeta internaţională de la Dying Breed, Eddie Lee.

Între cei doi se înfiripă o legătură plină de spini şi tare încurcată am putea spune din cauza personalităţilor celor doi tare diferite. Această relaţie, departe de a fi un soi de telenovelă asiatică (drama), te va ţine cu sufletul la gură.Încercând să înfiinţeze o trupă excepţională, Ryusuke îl va recruta mai întâi pe Taira, un basist dedicat care deşi pare a fi apatic şi retras, de fapt el are o gândire foarte matură şi oferă sfaturi celorlalţi. Felul său de a performa, fără tricou, aminteşte de faimosul Flea din RHCP (Red Hot Chili Peppers pentru cei necunoscători). Deşi pe parcursul seriei, succesul trupei se datorează spiritului lui Koyuki, Taira este cel care ţine trupa unită în ciuda neînţelegerilor dintre ei.

Alăturându-se în trupa lui Ryusuke, Taira impune ca şi condiţie ca ea să aibă un vocalist şi în lipsă de opţiuni, Ryusuke îl recrutează pe Chiba, ale cărui stil este unul gen rap şi punk, spre deosebire de Koyuki, dar acesta este stilul ce se potriveşte cel mai bine în cântecele lui Beck. În ciuda personalităţii sale oarecum violente, Chiba este o persoană protectoare, copilăroasă chiar şi reuşeşte intr-un mod uimitor să electrizeze audienţa prin performanţa sa, ca un star pe jumătate rock şi jumătate rapper.

În acest stadiu trupa lui Ryusuke nu mai are nevoie de cât un baterist care se regăseşte în persoana lui Saku. Saku reprezintă până în cele mai mici detalii tipul japonez: deşi nu prea ştie cu ce se mănâncă tobele învaţă repede să cânte şi să se îmbunătăţească; fiind foarte perseverent în asta; deşi se spune că „câinele este cel mai bun prieten al omului”, eu aş spune că „Saku este cel mai bun prieten al omului”, într-atât de devotat îi este lui Koyuki; în manga reuşeşte chiar să-şi creeze o relaţie stabilă încadrându-se perfect în sistemul societăţii.

După o evoluţie ascendentă a trupei, nu lipsită de multe peripeţii pe care privitorul le va descoperi singur cu satisfacţie, dar şi problemele de pe plan personal, ultimele episoade ne prezintă un festival prin care Beck încearcă să se impună. Deşi tot ansamblul are toate elementele unei aventuri siropoase marca Hollywood – trupa fără multe şanse, adversarii de temut şi neînvinşi, elementele de mediu potrivnice, neînţelegerile dintre membri – încât anticipezi că la sfârşit, bang!, ei vor câştiga şi toată lumea e fericită, Beck îţi rezervă o surpriză plăcută: nu le este oferit ajutorul divin, talentul lor iese totuşi la iveală, arată tot ce au de arătat şi sunt răsplătiţi pe măsură, chiar dacă nu câştigă totul.

Şi atunci de ce să nu zici „Ce porcărie!” şi „ De ce s-au mai chinuit atât de mult?”? Pentru că anime-ul nu încearcă să facă din personajele sale nişte eroi ai Marvel Studio cu puteri supranaturale ci să redea, aşa cum am spus la început, calea de a se regăsi pe sine, de a-şi urma visele indiferent de rezultat şi de a se te bucura de ce au făcut chiar dacă visele nu s-au împlinit aşa cum şi-au dorit, să îşi creeze o personalitate şi să urmezi drumul maturizării indiferent de rezultate.

Influenţa muzicală din acest anime este una foarte vastă. Atitudinea, stilul şi înfăţişarea lui Chiba îl imită pe Zack De La Rocha din Rage Against the Machine, iar felul în care ţine Koyuki chitara este asemănător lui Tom Morello din aceeaşi trupă. Stilul şi înfăţişarea lui Ryusuke se bazează indiscutabil pe Jimmy Page de la Led Zeppelin, iar cunoscătorii îşi vor da seama repede de asta, însă atitudinea şi felul în care cântă la chitară trimite cu gândul la John Frusciante (RHCP). În manga găsim multe referinţe la The Bends, Beatles, Oasis şi alte vedete rock şi pop ale Radiohead.

De altfel există şi câteva scene misterioase când membrii trupei visează vedetele Kurt Cobain, Jimi Hendrix, John Lennon, Bob Marley, Sid Vicious şi Freddie Mercury adunând gunoaiele după un concert. Ar fi inutil să-i înşir pe toţi aici, dar aceştia sunt îndeajuns de mulţi încât să vă faceţi o părere şi oricare fan rock, punk sau jazz va fi exaltat să le descopere el însăşi în anime sau manga. Totuşi din această analiză pe plan muzical ne putem da seama că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării şi că totul a fost ales cu migală şi bine gândit în cele mai mici detalii.

Concluzia finală ar fi că această serie, fie anime sau manga, este una excepţională şi un ochi atent şi apreciativ va surprinde toată esenţa ei. Din cauza subiectivităţii mie mi-ar fi să-i dau altă notă decât cea maximă şi probabil multe lucruri nu am putut eu însămi să le remarc, ceea ce vă invit pe voi să o faceţi.