Posted by : shadows 29 aprilie 2010

Genius Party este o colecţie de scurt metraje moderne aparţinând faimosului Studio 4°C, care este un fel de cutie de nisip pentru minţile geniale din domeniu, construind castele din talent. Aşa cum e de aşteptat, atunci când minţile talentate au frâu liber şi scapă de sub supravegherea adulţilor, rezultatele sunt din cele mai neaşteptate. Talentele evident inferioare din mulţime răsfrâng abstractul frustrant fără nici o direcţie sau coerenţă, în timp ce cele mai populare talente nu deviază de la munca lor strictă şi fac pe placul turmei rumegătoare de anime. Apoi acestea sunt doar scurte experimente care sunt adevărate piese de artă, apreciate de acei cu o anumită capacitate intelectuală de analiză.
Antologia este deschisă de către episodul cu acelaşi nume, o creaţie experimentală de o imaginaţie sălbatică - dacă nu cumva chiar incoerentă - a veteranului în animaţie Atsuko Fukushima. Piesa începe având în prim plan o uriaşă pasăre de deşert, construită ca o sperietoare din lumea a treia şi care trebuie să mănânce inimile împrăştiate de o audienţă neapreciativă de capete de lut care se strâmbă şi arată semne de mirare din când în când. Nu mai e nevoie să spun că acesta este un videoclip cu un fundal sonor atent ales şi, în timp ce ni se prezintă locurile (muzica scoate piesa din monotonia in care se zbate), ni se prezintă unele dintre cele mai interesante efecte vizuale care au putut fi născocite de muşuroiul japonez în ultimii ani. Altfel spus, asta pare un fel de naştere de idei (potrivit spuselor directorului) care este mult mai uşor de privit decât de demonstrat şi explicat.
Următorul. Dragonul din Shanghai are loc într-un oraş chinez sărac dar destul de animat, în care un puşti mucos pe nume Gongrong desenează pe jos cu cretă. E exact cu puţin înainte de începerea orelor în a doua jumătate a secolului 20 -ce exactitate incredibilă- şi una dintre fetele cărora le place să facă pe şefele -mai mult ca sigur au asta în sânge şi e mai periculos de cât orice alt virus cunoscut de om- bagă de seamă că el ar putea să aibă probleme întrucât majoritatea colegilor lui Gongrong sunt mai în putere de a-l brutaliza. Abia s-au apucat aceştia cu râvnă multă de actul terorist, când o explozie uriaşă îi întrerupe: Pământul devine brusc scena de luptă a unui război intergalactic. Nave spaţiale uriaşe mişună peste tot şi, când una se prăbuşeşte în curtea şcolii, Gongrong remarcă ceva strălucitor ce cade lângă epavă: un cuţit ce arată de parcă ar fi venit din jocul video Halo.
Gongrong îl ia de pe jos şi îl foloseşte pe post de băţ pentru a desena mâncare pe asfalt,iar colegii săi rămân şocaţi când mâncarea capătă formă şi devine reală (şi chiar comestibilă)! Cuţitul nu pare să aibă aceste puteri decât atunci când e folosit de micul nostru erou mucos, dar în curând Forţele Extraterestre se apropie de Gongrog, informându-l că el este cel ales şi că au nevoie de talentul său pentru a salva universul. În curând băiatul şi dâra de secreţii mucoase de pe faţa sa trăiesc cea mai sălbatică auto-transpunere într-o lume a benzilor desenate pe care numai un copil de 6 ani şi-o poate închipui. Filmul posedă o inventivitate brută, sălbatică în folosirea clişeelor din SF şi, nu în ultimul rând are un mod hilar de a recrea toate fanteziile şi fobiile copilăriei. Shoji Kawamori are un trecut recent destul de pătat (asta dacă ne gândim la Macross Frontier şi după eşecul cu Aquarion şi Arjuna), dar acest film îi asigură o anumită revenire.
Avem apoi Deathic 4, ce prezintă un look mai texturat şi mai 3D decât sunt obişnuiţi fanii anime. Filmul lui Shinya Kimura se străduie din răsputeri, dar nu aduce prea mult inovativ. Într-o lume ciudată a celor nevii (zombi, monştri, Casper’s friends, ziceţi-le cum vreţi), un băiat găseşte în drum spre şcoală o broască reală, vie. Ascunzând-o în ghiozdanul său, el şi prietenii lui plănuiesc să o ducă în Gaura Uzu-Uzu, pe unde se poate întoarce în lumea fiinţelor vii. Aventura abia începe. Filmul e creativ mai mult ca sigur (Lumea Zombie pare a fi inspirată din creaţiile lui Tim Burton), dar e ţinut pe loc de o senzaţie neplăcută ce reiese atât din imagine cât şi din sunet. Imaginea oraşului zombi tinde să deranjeze într-un mod ostil şi sunetul e atât de zgomotos şi de haotic încât eventualul potenţial al dialogului este ruinat complet. (Pare să încerce să imite oarecum alt film al Studio 4, Noiseman Sound Insect). Până la urmă filmul e amuzant dar este numai o aiureală inconsectivă. În cel mai rău caz îţi va da doar o durere de cap.
Segmentul intitulat Doorbell poate că pe hârtie a părut o idee bună, dar e primul eşec complet al filmului. Un adolescent vine acasă doar că să găsească pe altcineva, de altfel chiar pe el însuşi, în locul său şi nimeni din cei care au avut contact cu sosia sa nu-l poate vedea. Încercând să găsească un loc unde să se ducă, se găseşte permanent într-o continuă cursă cu reîncarnarea lui, care anticipează unde se va duce data viitoare şi-i ia locul. E o idee interesantă cu toate acele mici precipitări dintr-o amintire în alta, dar exclude o examinare intensivă. Rezultatul final este fără rost, un exerciţiu de ciudăţenie care nici nu clarifică nimic şi nici nu are nimic de zis. Ba mai rău, filmul iroseşte potenţialul vizual al Studio 4, optând pentru o manga seinen în stil de artă reminescentă ca a lui Naoki Urasara (Monster de exemplu). Conturarea este simplă şi nedetaliată, umbrele sunt pietonale şi singurul lucru de pe ecran care a putut fi făcut aşa cum trebuie de o echipă de anime TV neexperimentată sunt maşinile din fundal umbrite în stil cel-shade.
Limitcycle pe de altă parte este -nu ştiu cum să o spun mai bine- un film jalnic în stil art school care nu ar fi trebuit niciodată inclus în serie. Pretenţios şi de nedescifrat, scurt metrajul se târâie timp de 20 de minute chinuitoare, fiecare linie de monolog al unei false naraţiuni spirituale sau intelectuale, mai banal şi mai fără rost la final, totuşi este tot prea coagulat să se mai înţeleagă ceva. La un moment dat am ignorat pur şi simplu naraţiunea şi doar am acordat atenţie elementelor vizuale care sunt... drăguţe, dar le lipsesc substanţa şi forma (sau oricare altă conexiune cu naraţiunea), încât m-am simţit că privesc egalizatorul unui player audio mai degrabă.
E greu de spus dacă frustrarea pe clădirile care strică priveliştea ajută sau mai mult dăunează filmului lui Masaaki Yuasa, Happy Machine.Lui Yuasa nu îi este străină animaţia experimentală şi îi arată lui Futamura (tipul genial care a scos Limit Cycle) cum se face. Filmul urmăreşte un fericit şi inflatabil prunc în vreme ce se târăşte printr-o lume supra-realistă: mămica este... infirmă(?) iar bebeluşul porneşte în căutare de lapte, prieteni şi aventură ce trec dincolo de limitele verbale. La nivel vizual, Yuasa redefineşte formele din anteriorul Cat Soup şi în acest punct se cam repetă. Cu toate acestea, omul e probabil cel mai bun animator de experimente ce lucrează în Japonia actual deoarece reprezintă o incursiune fascinantă în suprarealismul lumii privită din punctul de vedere al bebeluşului, un bebeluş neînfricat.
În final avem Baby Blue(cireaşa de pe îngheţată), noul proiect după Cowboy Bebop al lui Shinichiro Wanatabe şi posibil cea mai bună la momentul actual. E de asemenea una din ultimele lui narative; o poveste slice-of-life a unui băiat care îi cere unei fete să chiulească de la ore împreună cu el. Cei doi nu au mai fost apropiaţi din copilărie, de când erau copii, când au intrat prin efracţie într-o bază militară şi au furat o grenadă. Cei doi adolescenţi, aducându-şi aminte de trecutul lor şi părerile despre ce a devenit, încep să se poarte din ce în ce mai intim pe măsură ce băiatul mărturiseşte de ce a rugat-o să chiulească împreună cu el. Liniştit şi melancolic, dar şi punctat cu părţi de o acţiune incredibilă, Baby Blue foloseşte fiecare secundă din acest timp scurt pentru a construi personaje solide şi bine nuanţate şi o relaţie profundă care nu va avea niciodată şansă să-şi atingă potenţialul. Fundalul muzical, atenuat, dar evocativ, provine de la nimeni alta decât Yoko Kanno.
Genius Party e interesant, plăcut şi uneori chiar provocator. Fiecare antologie de film îşi are maeştrii săi, iar subiectele din Genius Party sunt îndeajuns de măreţe încât să depăşească chiar şi cele mai mari dezastre cinematice... deşi uneori se apropie îngrozitor de mult de un eşec.

Share this Article :

{ 2 comentarii... read them below or Comment }